Aș fi vrut să locuiesc într-un oraș apropiat de mare, dacă nu chiar într-un oraș de litoral, ca să pot să înot în fiecare zi în mare și ca să pot face, acasă, cursurile alea de scufundător pe care le doresc. Așa, cel puțin voi aștepta pînă mă mut în Constanța sau Barcelona. Trecutul pe care nu l-am avut sau la a cărui construcție nu am luat parte mi-a modelat viitorul.
Nu mi-am ales părinții, care au venit de la sat la oraș și au făcut într-o viață de om mai mult decît pot să facă mulți oameni în multe alte vieți. Ei nu și-au ales părinții, bunici mei, oameni de la sat, care au plecat dintr-un sat și mai vai de capul lui într-un loc în care era mai bine la momentul respectiv. Bunicii mei au trecut prin chestia aia nașpa numită războiul mondial cînd erau copii și au văzut și ei că părinții lor au căutat să evolueze, să urce pe scara socială de dragul lor.
Cînd mă uit în urmă la moștenirea spirituală pe care am primit-o de la familia mea, neamul meu, nu mă mîndresc, nu pentru că nu aș avea cu ce să mă mîndresc, ci mă simt obligat să mă umilesc în fața lor. Gîndul că oamenii aceștia care au fost înaintea mea, au fost exact aceeași oameni ca și mine, gîndul că și străbunicul bunicului meu a sărutat multe fete sau că îi plăcea să înoate mă apropie mai mult de familia mea, de umanismul care s-a transmis, de moștenirea spirituală care a ajuns pînă la mine.
Dacă unul dintre ei nu ar fi fost cel care a fost, eu nu aș fi fost. Ideea asta mă aduce cu picioarele pe pămînt și mă face să vreau să fiu omul care sunt. Există lucruri care au fost făcute în trecut și pe care nu le știu, dar care cu siguranță m-au ajutat să ajung omul care sunt astăzi. Familia, spiritul familiei care trece peste generații este asemenea crezurilor spirituale.. creează oameni, nu sunt create de oameni.
Articolul Spiritul familiei mele a apărut prima dată pe eaCUSA Blog.